Era Dumineca, tenìa tridici invitati,
rriata quasi a menzatia, stracca te la fatia,
(ìa fattu le purpette cu llu sucu,
la pasta fatta a casa,
la carne mpanata e fritta,
le marangiane cu l’agghiu e la menta),
lliati de mienzu le straquenzi,
cu mme giustu lu stomacu me bbeì
nnu bbichhieri te vinu.
Era friscu e frizzantinu, parìa cchiui nnu spumantinu,
ma mmaletettu, era traditore
e me fice sentire intru a tuttu lu cuerpu
nnu buggliore.
Pisuli pisuli rriai a llu liettu
e cercai nnu picca te regettu.
Me ddurmescì e fici nnu sennu mutu stranu,
iddi nu nunnu ca me pigghiau pe manu
e me ndusse nnanti a nn’Angelu te nostru Signore
ca burberu me disse:
“Te presenti a st’ura a Nostru Signore
senza li pasticciotti, nu sienti ca te la terra sale la ndore?
“Quali pasticciotti, Angelu te lu Signore?”
“Nu sta bbieni te Galatina? E nu canusci
li pasticciotti te l’Andrea Ascalone?
Quandu unu more ete tradizione
ca an paraisu
ha portare li pasticciotti te l’Ascalone,
se no an celu nu pote trasire.”
“Scusa, Angelieddhu, ma l’Andrea nun ha muertu?
Nu bbe pote dare la lezzetta?”
“Sine, ma qua subbra nu se pote cucenare,
nu tenimu lu furnu cu li putimu nfurnare.”
“Angelieddhu te lu Signore,
se subbra a lla terra me faci turnare,
moi ca lu sacciu,
quandu mueru te li pozzu purtare.
ma moi lassame scire,
li figghi mei me sta spettanu pe mangiare.”
Nu sentì la risposta
ma sentì nna ndore de crema e cannella
ca te menà a nterra.
Aprì l’ecchi e bbiddi l’Ornella
cu nna spasa te buccunotti
ca puru an cielu su canusciuti
te l’Angelieddhi cannaruti. |